Maghiranul (Majorana hortensis) este simbolul modestiei şi discreţiei. Tufa lui globuloasă, asemeni unei grămăjoare de confeti catifelate cenuşiu-verzui, trece adesea ne­observată, semnalându-se doar prin parfumul suav şi delicat. Cei care l-au cunoscut, îl îndrăgesc şi nu se mai pot lipsi de el.

În industria parfumurilor se află pe primele locuri, depăşit doar de trandafir şi levănţică, care au însă neapărată ne­voie de tovărăşia sa, pen­tru că le temperează şi le îmbină armonios pe amândouă, adăugându-le gingă­şie, distincţie şi eleganţă.

Multe regiuni ale lumii îşi dispută maghiranul. Unii spun că patria lui trebuie căutată în Africa de nord. Orientul, unde este la mare cinste din cele mai vechi timpuri şi Europa meridională, care-l foloseşte cel mai in­tens şi unde creşte cel mai bine se pretind fie­care patria celei mai fin, înmiresmate plante aro­matice. Europenii se mai prevalează de un drept în legătură cu maghira­nul : primul care l-a bo­tezat cu denumirea lui de azi a fost vestitul Albert Magnus, în secolul al XIII-lea, ceea ce atestă vechimea lui pe aceste meleaguri.

Pe drept cuvânt e considerată ca zâna bună a artei culinare. Încercaţi să adăugaţi puţin maghiran ori­căruia din alimentele enumerate şi veţi vedea că el are într-adevăr puterea magică de a înviora şi scoate din anonimat mâncarea cea mai modestă sau lipsită de orice savoare. Alături de busuioc este inegalabil şi de neînlocuit pentru crearea fondului aromatic la fripturi, în sosuri şi tocături din carne. Are însuşirea rară de a redresa gustul şi parfumul oricărui preparat culinar, punându-i în valoare ca­lităţile şi estompându-i defectele.